Fortăreața

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”
(Marcu 9:24)

Omul își petrece viața construindu-și o fortăreață care, crede el, ar trebui să-l protejeze.

La început, zidurile sunt joase și omul se încrede ușor în Dumnezeu și în oameni. Apoi învață din evenimente, din cărți, și, cel mai mult, din răni. Fiecare rană lasă în urmă un semn și o hotărâre: pe aici n-o să mai intre nimeni în viața mea. Omul nu vede că zidul ridicat din durere seamănă tot mai puțin cu un adăpost și tot mai mult cu un mormânt bine păzit.

Cu timpul, ajunge să creadă că experiența l-a făcut greu de înșelat. Crede că știe oamenii și că le ghicește intențiile ascunse. Ajunge să confunde bănuiala cu înțelepciunea și își construiește o imagine proprie despre lume. Imaginea poate fi coerentă, dar asta nu o face adevărată.

Fortăreața are însă o mare slăbiciune. Arhitectul ei este chiar omul care trebuie apărat. El poate întări locurile prin care a fost atacat ieri, dar nu poate întări locul vulnerabil despre care încă nu știe că există. Experiența îl apără de vechile primejdii. Nu îl poate feri de primejdia pe care încă n-a întâlnit-o. Tocmai falsa siguranță îl pune în pericol.

În grădina Edenului, omul nu cunoștea încă prudența, pentru că nu cunoscuse încă răul. Fiecare lucru însemna exact ceea ce era și nu avea un al doilea înțeles. De aceea nu a recunoscut umbra îndoielii când a venit peste el pentru că nu avea cu ce s-o compare.

Șarpele nu atacă lumea aceea în mod deschis spunându-i omului că Dumnezeu nu există. O asemenea minciună ar fi fost prea mare și i-ar fi trezit frica sau râsul. Îl scoate pe Dumnezeu din deciziile sale strecurându-i doar o presupunere: „Dacă Dumnezeu îți ascunde ceva?”

Pentru o clipă omul simte ceva strâmb în această întrebare. Simte o strângere de inimă, dar nu se oprește. Rămâne cu întrebarea și începe să zăbovească asupra ei. Până la urmă o găsește rezonabilă.

Dacă porunca nu este grijă față de el? Dacă limita nu îl apără, ci îl ține departe de ceea ce ar putea deveni? Nu mai erau întrebările șarpelui. Deveniseră întrebările omului fără ca el să observe când se petrecuse schimbarea.

O singură presupunere fusese introdusă într-o lume adevărată. Pomul oprit introduce gândul că Dumnezeu păstrează ceva doar pentru Sine. Lumea nu se schimbase. Se schimbase doar felul în care omul o vedea.

Omul ar fi putut să întrebe și i s-ar fi răspuns. Dumnezeu nu era absent. Venea la întâlnire în fiecare seară. Omul a rămas însă cu cel care îi strecurase îndoiala și l-a lăsat tot pe el să-i dea răspunsul. Pentru prima dată, discută despre Dumnezeu fără ca Dumnezeu să fie prezent. Căderea vine din faptul că a rămas cu întrebarea într-o discuție din care lipsea tocmai Cel despre care începuse să aibă îndoieli.

De atunci, același mecanism s-a strecurat și printre noi. Nu trăim doar din ceea ce știm sau aflăm despre ceilalți. Trăim mai ales din ceea ce presupunem despre ei. Dacă îi credem binevoitori, o vorbă capătă un sens. Dacă îi bănuim de viclenie, aceeași vorbă capătă alt sens. De multe ori nu mai ascultăm omul din fața noastră. Vorbim cu omul pe care ni l-am construit în minte.

Lumea în care trăim ne împinge și mai mult în direcția aceasta. Nu ni se mai spune doar ce s-a întâmplat. Ni se spune și ce trebuie să înțelegem despre ceea ce s-a întâmplat. Primim în minte idei care seamănă cu niște concluzii la care pare că am fi ajuns singuri.

Fiecare astfel de ispită caută un loc nepăzit. Una intră prin frică, alta prin orgoliu, iar alta prin plăcerea de a crede că numai noi am înțeles ce se întâmplă cu adevărat în lume. Omul convins că nu mai poate fi manipulat devine adesea cel mai ușor de manipulat. Este sigur pe el, și tocmai această siguranță îl face mai vulnerabil.

Avem nevoie de Dumnezeu pentru a ne salva de îndoieli. El nu se schimbă după bănuielile noastre și nu devine ceea ce presupunem noi. Astăzi ni se pare că a rămas în urma lumii, că nu mai ține pasul cu provocările cărora suntem nevoiți să le facem față. Îl privim de pe metereze și nu avem curajul să-I deschidem poarta pentru că știm că n-ar fi de acord cu ceea ce am construit. Putem să-L judecăm greșit, putem să fugim de El și putem să ne închidem într-o imagine falsă despre El. Dar El rămâne același.

Paradoxul timpului nostru este că suntem îngropați în comunicare și rămânem totuși singuri. Ne apropiem de El și unii de alții din spatele unor ziduri tot mai bine întărite.

Ochiul nu se poate vedea fără o oglindă. Nici conștiința nu-și poate descoperi singură toate unghiurile moarte. Am putea spune că avem nevoie de ceilalți ca să nu fim singuri însă adevărul este mai mare și chiar mai greu de mărturisit: Avem nevoie de ceilalți fiindcă, lăsați prea mult singuri cu noi înșine, ajungem să ne credem doar pe noi.

O comunitate adevărată nu este cea care ne confirmă părerile. Este locul în care cineva are curajul să ne spună că zidul de care suntem atât de mândri ne-a închis înăuntru. Iar noi trebuie să avem puterea să nu-l urâm pentru asta.

Și apropierea de oameni, și apropierea de Dumnezeu cer încredere. Putem să refuzăm să facem din suspiciune singura cale de a interpreta oamenii. Trebuie să avem curajul de a merge la cel despre care avem o îndoială și să-l întrebăm înainte de a-l condamna în absență.

Adam nu trebuia să cunoască toate formele minciunii. Trebuia doar să păstreze deschisă relația prin care putea afla răspunsul la îndoiala sa.

Mult mai târziu, un alt om va face tocmai ceea ce Adam nu făcuse. Nu-și ascunde slăbiciunea și nu rămâne singur cu ea. O aduce înaintea lui Hristos și spune simplu: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24)

Nu credința desăvârșită îl apropie de Dumnezeu, ci faptul că la Dumnezeu își aduce îndoiala.

Adevărata apărare a omului în fața vieții nu este fortăreața inexpugnabilă. O asemenea fortăreață nu există. Cei care cred că și-au construit-o sunt cei mai bine închiși dar și cei mai vulnerabili. Adevărata apărare este deprinderea de a nu rămâne singur cu îndoielile și întrebările care îi schimbă felul de a vedea viața. Omul nu poate să discute despre Dumnezeu cu șarpele și nici despre ceilalți oameni numai cu propriile gânduri și bănuieli. Nu are cum să găsească răspunsuri adevărate în aceste dialoguri. În felul acesta, fortăreața construită să-l apere devine închisoare, iar cheia rămâne în mâna celui care a strecurat îndoiala. Și nu ne pierde faptul că mai avem vreun punct vulnerabil, ne pierde convingerea că nu mai avem niciunul.