2. Lazăr

Și era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea ușii lui plin de bube.

În jurul lui Lazăr se construiesc toate scenele pildei. Când Hristos ni-l arată, el este deja acolo, așezat într-un loc pe lângă care oamenii trec fără să mai întoarcă privirea. Îl găsim întins în praf, ca și cum viața lui de dinainte ar fi rămas undeva în afara pildei și nimeni nu s-ar mai fi gândit că merită povestită.

Despre el, Hristos ne spune puține lucruri însă ne spune numele. Era sărac, zăcea, avea bube, îi era foame, veneau câinii la el și, într-o zi, a murit. Nu știm dacă avusese vreodată o casă a lui, dacă muncise cândva, sau dacă viața îl coborâse încet, treaptă cu treaptă, până în praful de la poartă. Nu știm cine îl adusese acolo și nici dacă cel care îl lăsase se mai întorsese vreodată să vadă ce se întâmplase cu el. Din tot ce avusese poate cândva, numele era singurul lucru care-i mai rămăsese.

Așa pierde omul lucrurile. Întâi pe cele mari, apoi, și pe cele mărunte, iar la capătul acestei coborâri ajunge să piardă până și felul în care este cunoscut de ceilalți. Devine săracul. Bolnavul. Omul de la poartă. Cel cu bube. Numele rămâne nefolosit, amintire dintr-o vreme când îl folosea cineva. Îl striga cu drag, sau poate îi spunea “Te iubesc.”

Nu știm cine-i mai spunea Lazăr în zilele acelea. Cred că nimeni. Hristos însă îi păstrează numele și-l așază în pildă cu grija pe care numai Dumnezeu o poate purta unui om.

„Și era un sărac oarecare, anume Lazăr.”

Anume Lazăr. Nu unul dintre săracii aceia pe care noi îi confundăm între ei și nici o siluetă lăsată acolo pentru ca cineva să poată fi condamnat mai târziu. Omul acesta are un nume. Pentru noi nu înseamnă mare lucru, dar pentru el, care pierduse aproape tot ce fusese omenesc din viața lui, numele lui era ultima asemănare cu ceilalți oameni.

Textul spune că zăcea. Nu venise dimineața ca să plece seara și nu-și alesese locul. Zăcea, iar cuvântul acesta pare să-i descrie viața întreagă. Despre alți oameni povestim ce-au făcut, unde s-au dus, ce-au construit. Despre Lazăr nu putem vorbi prin astfel de verbe. Viața i se întâmplă. Este așezat undeva, este privit, este ocolit, este lins de câini, iar la sfârșit este dus.

O fi fost o vreme când se putea ridica singur, când picioarele îl ascultau și când drumul dintre două locuri nu avea nevoie de mâinile cuiva. Trebuie să fi cunoscut gesturile acelea mărunte prin care trupul îți dă impresia că lumea îți aparține: să deschizi o ușă, să duci o cană la gură, să te întorci noaptea de pe o parte pe alta, să te scarpini unde te mănâncă, să te poți trage înapoi când cineva vine prea aproape.

Libertăți neînsemnate. Le simțim abia când le pierdem. Lazăr le pierduse aproape pe toate. Trupul lui devenise partea cea mai văzută din el. Bubele ajunseseră să-l reprezinte. Oamenii nu se mai uitau la fața lui, ci la pielea lui, ca să afle cât de aproape pot sta.

Boala are uneori și cruzimea aceasta. Îi ia omului și posibilitatea de a-și ascunde suferința. Lazăr nu avea haine care să-l apere de priviri, nu avea o casă în care să se ascundă și nu putea nici măcar să se întoarcă cu spatele. Suferința lui era în văzul tuturor și, tocmai fiindcă era publică în fiecare zi, încetase să mai impresioneze.

La început, oamenii poate că s-au oprit în dreptul lui. Cineva poate a întrebat cine este, dacă are pe cineva și dacă nu poate fi dus în altă parte. Apoi întrebările s-au rărit. Mila obosește și ea, iar lumea învață repede să-și vadă de drum pe lângă om.

Lazăr a rămas acolo și chiar zilele au început să treacă peste el. Dimineața se deschidea poarta. Se auzeau pași, glasuri, zgomotul unei case în care viața mergea înainte. Seara, poarta se închidea la loc, strada își schimba lumina, iar liniștea și întunericul coborau peste trupul lui. Între cele două clipe, Lazăr rămânea nemișcat, prins într-un timp care părea că nu-l mai duce nicăieri.

Nu știm cât a zăcut acolo. Pilda nu numără zilele săracului, așa cum nici lumea nu le numără, fiindcă seamănă prea tare între ele ca să merite ținute minte. Ni se spune numai că în fiecare zi, Lazăr ar fi vrut să se sature din firimiturile căzute de la masă. Nu visa la o farfurie plină. Firimiturile căzute ar fi fost de ajuns.

O firimitură este atât de puțin. Este ceva ce cade, ceva ce rămâne pe marginea unui vas, ceva ce se scutură de pe o haină. Și nici despre firimiturile acelea nu ni se spune că le-ar fi primit.Textul îi păstrează dorința. Nu și împlinirea ei.

Câinii îi lingeau rănile. Câinii nu știau cât de jos coborâse omul acela în ochii semenilor lui. Umblau pe lângă drumuri, căutau resturi și cunoșteau mirosul lucrurilor aruncate. Poate tocmai de aeea se atașaseră de el atât de ușor.

Pilda nu ne spune că Lazăr se ruga, că-și primise soarta cu supunere, că binecuvânta casa lângă care zăcea sau că purta suferința cu o seninătate care-i uimea pe trecători. Nu știm dacă a urât vreodată, dacă a privit lumea cu amărăciune sau dacă s-a întrebat de ce Dumnezeu nu-l vede. Nu știm dacă, în nopțile în care foamea îi ocupa mintea, a mai reușit să spună o rugăciune. Nu știm dacă era bun în felul în care numim noi un om bun și nici dacă suferința îl curățise. Știm numai că suferise.

Lazăr nu rostește nici un cuvânt în toată pilda. Noi i-am umplut adesea tăcerea cu explicații. I-am împrumutat credință, răbdare și smerenie, apoi i le-am pus în suflet fiindcă vrem ca locul lui lângă Avraam să fie meritat. Hristos îl lasă să tacă.

Omul acesta vorbise poate cândva, înainte să nu-l mai asculte nimeni. Spusese că-l doare, că-i este foame, că nu se mai poate ridica și că ar vrea să fie dus undeva unde noaptea nu cade direct peste el. Cuvintele s-au stins unul câte unul. Vorbirea are nevoie de cineva care s-o audă.

Când nimeni nu mai aude nimic de la tine, începi să vorbești din ce în ce mai puțin. Iar Lazăr tace. Dumnezeu știe.

„Și a fost că a murit săracul…”

Moartea lui intră în poveste și nu surprinde. Nici măcar pe el. Nu putem ști cine și-a dat seama primul că nu mai respiră, dacă cineva i-a închis ochii sau i-a ridicat trupul din drum. Nu apare nici un prieten, nici o rudă care să spună că l-a cunoscut. Strada trebuie să fi rămas o vreme cu forma trupului lui întipărită în praf, așa cum rămâne iarba culcată acolo unde cineva s-a odihnit. Iar lumea și-a văzut de treabă.

Hristos ne spune însă că tocmai atunci, când lumea nu mai putea vedea, începe partea cea mai frumoasă a vieții lui Lazăr:

„Și s-a dus de îngeri în sânul lui Avraam.”

Este pentru prima dată când în jurul lui se face sărbătoare. Cât trăise, fusese purtat până la poartă de niște oameni despre care nu știm nimic. Trupul lui cunoscuse felul în care este mutat bolnavul care încurcă, greutatea pe care cineva o duce mai departe cu speranța că, undeva, se va găsi un altul mai puternic sau mai milos care s-o preia. La moarte este purtat din nou. De data asta de îngeri.

Nu unul singur, deși Lazăr trebuie să fi fost ușor, cu trupul acela împuținat de suferință. Vin mai mulți, pentru o procesiune organizată de sus. Nu aflăm dacă a fost îngropat, nu știm să fi fost cineva care să meargă în urma lui.

Cerul însă nu se zgârcește. . În locul cortegiului pe care sărăcia nu-l putea strange, apare mulțimea aceasta nevăzută, iar omul pe lângă care se trecuse cu nepăsare atâta vreme este ridicat cu o cinste pe care lumea nu avea cum s-o poată arăta vreodată.

Îmi place să-mi imaginez strada rămasă la fel ca în orice altă seară și îngerii coborând fără să ridice praful. Nimeni nu știa că acolo se petrecea cea mai sfântă ceremonie pe care o văzuse locul acela. Îngerii îl duc, iar verbul care-i descrisese toată viața neputința devine semnul grijii lui Dumnezeu.

Lazăr nu putuse face nimic pentru a-și păstra numele. Nu avusese o casă pe care să-l scrie, un fiu căruia să i-l lase, o faptă pe care oamenii să fie siliți s-o țină minte. Trupul îi rămăsese la vedere, acoperit de răni, iar viața lui se petrecuse într-un loc pe lângă care oamenii treceau fără să întrebe cine este. Tot ceea ce putea lăsa un om în amintirea celorlalți îi lipsise.

Și totuși, tocmai el ajunge în sânul lui Avraam. El este așezat alături de oamenii mari ai credinței. În suferința lui ni-l putem aminti pe Iov. În disprețul care îl înconjoară putem recunoaște singurătatea profeților. În trupul lui rănit și lăsat înaintea oamenilor se întrezărește, de departe, chipul Celui despre care Isaia spune că era disprețuit și părăsit de oameni. Lazăr devine important fiindcă Dumnezeu vede în omul pe care lumea nu-l mai socotește vrednic de nimic ceea ce lumea nu este în stare să vadă.

Omul s-a temut întotdeauna că va fi uitat. Absalom și-a ridicat un stâlp ca să-i rămână numele, fiindcă nu avea un fiu care să i-l ducă mai departe. Stâlpul acela nu mai poate fi găsit astăzi. Numele lui a rămas fiindcă Dumnezeu a îngăduit să fie scris în Scriptură. Lazăr n-a avut însă nici stâlp, nici urmași, nici puterea de a lăsa ceva în urma lui. N-a putut să-și cioplească numele în piatră. N-a putut să-l scrie nicăieri. Atunci l-a rostit Hristos.

Într-o lume în care oamenii își ridică monumente, își scriu numele pe palate și își petrec viața încercând să nu piară din memoria celorlalți, omul de la poartă a primit ceea ce nu sperase și ceea ce nu avea nici o putere să obțină. După mii de ani, îi rostim numele cu respect. Îl rostim în biserici, în case, înaintea oamenilor care cred că viața lor trece neobservată. Bogatul, care avusese tot ce-i trebuia pentru a-și păstra numele, a rămas fără el. Lazăr, care nu putuse face nimic pentru a-l salva de uitare, l-a primit înapoi din gura Fiului lui Dumnezeu.

Aceasta este una dintre cele mai mari reparații morale ale pildei. Hristos îl scoate pentru totdeauna din anonimat. Îi ridică numele apoi îl așază acolo unde trecerea veacurilor nu-l mai pot atinge.

Locul în care ajunge nu este descris prin bogății. Ajunge în sânul lui Avraam. Nu mai zace afară. Este lângă cineva. Atât de aproape încât odihna lui seamănă cu aceea a unui copil. După o viață în care orice atingere fusese întâmplătoare, dureroasă sau venită numai de la animale, Lazăr este primit într-o apropiere în care simte dragostea cu fiecare respirație.

Ar fi ușor să facem din deznodământul acesta o simplă reparație. A primit rele, acum primește bune. Numai că lui Lazăr i se restituie ceva ce sărăcia îi luase în primul rând: Apropierea de un alt om.

Avraam îl ține la piept. Omul care fusese așezat mereu acolo unde să nu încurce viața cuiva este acum așezat într-un loc unde apropierea de celălalt a devenit ceea ce putea să fie și pe pământ: Rai.

Aceasta este mângâierea lui Lazăr. Nu numai că nu-i mai este foame și nu-l mai doare trupul. Este din nou întreg în fața lui Dumnezeu și, după o viață de însingurare este strâns în brațele Patriarhului. Nu i se poate cere să vorbească despre asta.

Hristos, care-i rostește numele și-i cunoaște întreaga viață, până și partea pe care n-a povestit-o nimeni, îi respectă odihna până la capăt. Nu-l cheamă să ne spună ce simte. Îl lasă să tacă. Este ținut aproape și lăsat, în sfârșit, să se bucure de pace.

Iar Hristos îi lasă tăcerea și îi rostește numai numele:

Lazăr.